Ce spui sau cum spui ?


Paralimbaj

Paralimbaj

Paralimbajul este zona de comunicare non-verbală, care pune accentul atât pe limbajul corpului cât și pe nuanțele vocii ca mijloc de exprimare. Oamenii folosesc în mod normal paralimbajul pe tot parcursul zilei și, de cele mai multe ori, nu sunt conștienți că fac acest lucru. Capacitatea de a interpreta corect acest tip de comunicare umană este considerată o competență importantă atât din punct de vedere al dezvoltării personale cât și profesionale.

Volumul și ritmul vocii sunt o parte importantă a comunicării non-verbale. În cazul în care un vorbitor schimbă unul dintre aceste aspecte, sensul celor transmise poate fi perceput diferit de către ascultători. Se spune despre oamenii care au abilitatea de utiliza în comunicare elemente de limbaj non-verbal că au competențe metacomunicaționale.

Dezvoltarea acestor competențe este foarte importantă pentru cineva care dorește să comunice eficient. Cea mai evidentă formă a paralimbajului este limbajul corpului. Acesta este limbajul gesturilor, expresiilor și posturilor.

Cele mai frecvente gesturi, aproape înnăscute sunt de a mișca capul când spunem ”da” sau ”nu”, ridicarea din umeri când nu știm ceva, gesturile făcute cu mâna de ”salut” sau ”la revedere”, sau gestul de amenințare făcut cu pumnul. Pe măsură ce creștem, învățăm diferite variante subtile ale fiecăruia dintre aceste gesturi și le utilizăm diferit, în funcție de situație, în funcție de ceea ce vrem să transmitem.

Așa cum am prezentat în articolele anterioare, interpretarea gesturilor este diferită în culturi diferite. Este foarte important să te documentezi înainte de a intra în contact cu o persoană dintr-o cultură diferită de-a ta. Ce-ai spune, dacă te-ai duce în Kenya, ai intra în contact cu un băștinaș Masai și acesta ar scuipa pe tine ? L-ai lua la bătaie imediat, pentru că a îndrăznit să te sfideze, nu-i așa ? Sau, ai pleca cu un gust amar în gură și ai spune că pe-acolo nu mai calci niciodată. În realitate, pentru Masai, scuipatul altei persoane, este un gest afectuos, de binecuvântare. Bineînțeles, că și la ei semnificația gestului de a scuipa are diferite nuanțe, așa cum este și la noi.

De exemplu: pentru unii, scuipatul pe stradă este un gest de mândrie. Cu cât ajunge mai departe scuipatul, cu atât este mai bărbat cel care a reușit performanța. Scuipatul în palmă, este un gest atât de popular și atât de normal încât nu mai scandalizează pe nimeni. Îl faci ori de câte ori e nevoie de muncă fizică și e necesar ca palmele să aibă aderență la obiectul muncii. Mărgelatu a introdus obiceiul de a scuipa cojile de la semințe. Scuipatul în sân, pentru a alunga duhurile rele este un obicei străbun. Nimeni nu este deranjat de faptul că este scuipat, și încă de trei ori, dacă i se spune că acest scuipat este de deochi.

Deci, iată câte semnificații ale scuipatului există numai la noi, la români, diferite de cea la care te-ar duce gândul inițial: de dispreț.

Dovada că tonul vocii modifică total sensul unui mesaj este următorul exercițiu pe care ți-l propun.. Încearcă să-i spui unei femei: ”Ești frumoasă” pe un ton șoptit, cu vocalele prelungite. O va percepe aproape ca pe o declarație de dragoste. Spune-i ”Ești frumoasă!” scurt, folosind un ton constant. Îți va răspunde cu un simplu ”Mulțumesc!” luând declarația ta ca pe un compliment. Acum, folosește un ton în creștere ”Ești frumoasă ?” și să nu te miri dacă-ți va întoarce spatele.

Pe lângă gesturi, mimică, ton și volum al vocii, foarte importantă este și distanța. Am discutat despre spațiul personal, într-un articol precedent. Încearcă să te uiți, la sfârșitul unei cine de afaceri sau sindrofii, când lumea începe socializarea, cum se mișcă oamenii care discută între ei. Unii se simt confortabil la distanțe mai mici atunci când comunică și fac un pas spre ascultător pentru a micșora această distanță, alții sunt deranjați de intruziunea în spațiul lor personal și fac un pas înapoi pentru a restaura distanța confortabilă dintre el și vorbitor. Și, astfel, începe un dans al comunicării până se ajunge ca unul dintre ei să fie împins în colț și nu mai are ce face. Nu toți cei care discută și se află în colțuri sunt acolo deoarece doresc să se retragă, sau caută intimitatea pentru a nu se auzi ce discută, ci unii dintre ei sunt împinși. Din păcate, cel care-l împinge pe celălalt nu realizează acest lucru și continuă să transmită mesaje, în timp ce ascultătorul nu mai percepe aceste mesaje, gândindu-se cu groază la ce ar putea căuta celălalt în spațiul său personal: atac sau agresiune sexuală?

Combinațiile dintre distanță și tonul vocii vă pot spune cam ce se discută între două persoane. De exemplu: Când două persoane se află la o distanță foarte mică (10 – 15 cm) și tonul vocii este șoptit, cei doi ori discută ceva top secret, ori își fac declarații de dragoste. Dacă distanța este apropiată (20 – 30 cm) și vocea șoptită, se discută ceva confidențial, ce trebuie auzit numai de ei doi. Dacă distanța este normală (50 – 100 cm) și vocea este moale, se discută probleme de interes personal, dar care pot fi auzite și de alții fără nicio problemă, nefiind secret. La aceeași distanță, dar vocea este plină, se discută subiecte non-personale. Dacă vocea este puternică, auzindu-se în întreaga cameră se vorbește cu un grup, sau cu tot auditoriul. Dacă distanțele sunt uriașe și vocea este țipată, deja vorbim despre anunțuri comerciale sau de sosiri-plecări.

De reținut, întotdeauna o voce șoptită va avea un efect mult mai puternic de a atrage atenția la ceea ce spui decât o voce răstită.

Procesul de comunicare umană este mai complex decât pare. Nu contează ce spui ci cum o spui.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.